Alexandru Teodorescu în dialog cu Cristian Pătrășconiu
Alexandru Teodorescu s-a născut în 1941, în București, și a studiat la Liceul „Matei Basarab“. În 1958, în ultima clasă de liceu, intră în organizația anticomunistă Frontul Eliberării Naționale, înființată de unul dintre colegii săi. Organizația a avut 13 membri și a funcționat până în mai 1959, când au fost cu toții arestați, minori fiind, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. În două articole apărute în „Scânteia tineretului“ (1959 și 1960), membrii organizației sunt numiți „bandiți contrarevoluționari“. Elevii au primit condamnări între 5 și 23 de ani de muncă silnică. În aprilie 1964 li s-au comutat pedepsele și au fost eliberați. După eliberare, Alexandru Teodorescu lucrează ca salahor pentru a putea absolvi liceul la fără frecvență. Studiază engleza la Universitatea din București, limbă pe care o va preda la Liceul „Matei Basarab“ și la Liceul „C.A. Rosetti“. În 1977, se stabilește în Germania. Studiază franceza la „J.W. Goethe“ Universität. Predă engleza și franceza, până în 2003, la Liceul Catolic Bischof-Neumann-Schule din Königstein im Taunus. Din 2004, studiază Istoria Artei la „J.W. Goethe“ Universität, unde actualmente este doctorand. (Editura Cartea Românească).
Celula de minori și Tenebre și lumini (ambele titluri, publicate de curând la Editura Cartea Românească) – volume de memorii despre arestul în temnițele comuniste ale lui Alexandru Teodorescu stau la baza acestui dialog exclusiv pentru România literară.
Vă amintiți primele ore…
Foarte clar, da. Îmi aduc aminte fiecare pas. Arestat în fața Bisericii Sf. Gheorghe, la doi pași de casa unde stăteam. Imediat mi-au pus ochelarii negri de metal, „capul jos“ – și totuși, printr-o parte, am mai apucat să o văd pe mama, la balcon. Ieșisem să cumpăr ziarul „Sportul“ și, când am băgat mâna în buzunar să scot banii, am fost apucat de brațe de doi oameni și un al treilea mi-a verificat identitatea. Abia atunci am conștientizat că lângă mine era o „Pobeda“ neagră; imediat am fost aruncat în mașină, în spate, și am plecat. Cursa a fost destul de lungă, am avut impresia că tot ocoleau ceva; am ajuns la Miliția Capitalei, etaj 6. Știu asta – ni s-a atras atenția să nu încercăm să sărim de pe geam, pentru că e etajul al șaselea. Au început în stilul lor: au venit doi și fără niciun motiv au început să dea în mine. Același lucru l-au pățit toți. Ancheta la ei însemna bătaie. Apoi a apărut „ofițerul bun“, care încerca să ne convingă cu vorba bună. Ne-au pus să scriem o declarație. Asta a fost, de fapt, singura declarație scrisă de mână de noi. Restul: puteai să spui ce vrei, ei reformulau totul și le băteau la mașină și te obligau să le iscălești. Pe masa anchetatorului era bastonul de bătut, un pistol, așa, pentru intimidare; noi eram la o măsuță și la un scaun fixate în podea. Anchetatorul amenința și pălmuia, nu mai mult; într-o noapte însă, am fost luat pe sus și a apărut maiorul (cum i se spunea pe atunci) Gheorghe Enoiu.
Dar prima zi în celula de minori?
Ne-au luat și ne-au dus în camera mare de la Jilava; eram cel puțin 100 de deținuți. Inițial am fost duși în camera 18 – aceasta este celebră! Am stat vreo 3 săptămâni acolo; prima noapte acolo am crezut că sunt la un balamuc. Ne-au dus în camera 18 pe la 11 noaptea, i-au sculat pe toți, ca să ne facă loc, eram 3 într-un pat. Eram la nivelul 3, în același pat cu un deținut care era la perete, al doilea la mijloc – acesta era paralizat, bătut până la paralizie și suit acolo. Culmea e că am reușit să adorm; partea mea de pat nu cred că era mai mare de 20 de cm. Apoi am ajuns în camera mare, după 3 săptămâni; aveam patul meu. Apoi am intrat în rutina închisorii. În celula de minori nu am stat decât, cred, 3-4 săptămâni; dar, când am ajuns să scriu despre aceasta, mi-am dat seama că trebuie să scriu mai ales pentru tineri. Din acest motiv, e capitolul cel mai mare din carte. Acolo am înțeles că noi înșine ne putem organiza viața, acolo am început să povestim. Am început să am insomnii, să profit de ele. În primul rând: am refuzat să mă gândesc la lumea de afară, ca să pot supraviețui. Simțeam că înnebunesc dacă mă gândesc. A fost un mecanism de autoprotecție. Mi-am zis: acesta este prezentul meu, în el trebuie să îmi găsesc salvarea.
Citiți continuarea interviului în România Literară.
