Alexandru Teodorescu în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Alexandru Teodorescu s-a născut în 1941, în București, și a studiat la Liceul „Matei Basarab“. În 1958, în ultima clasă de liceu, intră în organizația anticomunistă Frontul Eliberării Naționale, înființată de unul dintre colegii săi. Organizația a avut 13 membri și a funcționat până în mai 1959, când au fost cu toții arestați, minori fiind, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. În două articole apărute în „Scânteia tineretului“ (1959 și 1960), membrii organizației sunt numiți „bandiți contrarevoluționari“. Elevii au primit condamnări între 5 și 23 de ani de muncă silnică. În aprilie 1964 li s-au comutat pedepsele și au fost eliberați. După eliberare, Alexandru Teodorescu lucrează ca salahor pentru a putea absolvi liceul la fără frecvență. Studiază engleza la Universitatea din București, limbă pe care o va preda la Liceul „Matei Basarab“ și la Liceul „C.A. Rosetti“. În 1977, se stabilește în Germania. Studiază franceza la „J.W. Goethe“ Universität. Predă engleza și franceza, până în 2003, la Liceul Catolic Bischof-Neumann-Schule din Königstein im Taunus. Din 2004, studiază Istoria Artei la „J.W. Goethe“ Universität, unde actualmente este doctorand. (Editura Cartea Românească).

Celula de minori și Tenebre și lumini (ambele titluri, publicate de curând la Editura Cartea Românească) – volume de memorii despre arestul în temnițele comuniste ale lui Alexandru Teodorescu stau la baza acestui dialog exclusiv pentru România literară.

Cristian Pătrășconiu: Cum era o celulă de minori în arestul comunist?

Alexandru Teodorescu: O cameră care, după aprecierea mea de atunci, avea cel mult 10 metri lungime. Când am vizitat Jilava, am constatat că, de fapt, celula avea vreo 13 m. Dar era o cameră fără fereastră – un fapt care m-a obsedat toată viața.

C. P.: De ce ați ajuns acolo?

A. T.: A fost o perioadă foarte grea. Anii 1950. Anii unor transformări prezentate drept anii marilor transformări. Pentru noi, cei cu origine mic-burgheză (aveam „dosar social“), fuseseră rezervate 25% din locuri la facultate; restul, pentru cei cu „origine socială sănătoasă“. Aceasta ne-a revoltat. Eu eram băiat de preot – al spitalului de la Colțea. Sora mea fusese deja printre victimele acestor prevederi – încerca de 2 ani să intre la Medicină și de fiecare dată pica din cauza acestui dosar social.

C. P.: Și ați ajuns în „celula de minori“ pentru că…

A. T.: Eram toți minori la data când am fost arestați – și toți am devenit majori la Jilava. Așadar, am făcut majoratul la Jilava!

C. P.: Ce era Frontul Eliberării Naționale?

A. T.: Un fel de organizație de tineret. Am avut un statut, ședințe, cotizații, am pus manifeste mai întâi în oraș; pe urmă, am făcut greșeala să punem în liceu. La „Matei Basarab“. Șeful organizației era convins că toți elevii vor participa la acțiunea noastră; a fost exact invers. Elevii din clasa a 10-a l-au văzut – noi, trebuie să spun, eram în clasa a 10-a, ultimul an –, au luat manifeste și le-au dus la director. Dar, imediat,nu s-a produs nicio arestare, deși, sigur, șeful acțiunilor fusese identificat. Lipsa noastră de experiență ne-a făcut să continuăm; de fapt, eram urmăriți foarte atent. Pe 14 mai 1959, am fost arestați; cu două săptămâni înainte de examenul de maturitate (cum i se spunea pe atunci Bacalaureatului).

C. P.: Ce „unelteați“ și ce manifeste împrăștiați?

A. T.: Primul manifest a fost împotriva Uniunii Sovietice. Scriam că erau imperialiști, că au ucis tineri maghiari. Al doilea (pus în liceu chiar în ziua când se comemorau 2 ani de la Revoluția din Ungaria): scriam că sovieticii sunt criminali și imperialiști. Le scriam de mână. Inițial a scris un membru al organizației, care nu era elev. Dar, pentru că nu erau prea multe, am scris și noi, repede. Asta ne-a expus total. Ne-au lăsat un timp în pace, până în 14 mai 1959; aveam mediile încheiate când ne-au arestat, am fost declarați repetenți și ridicați. După decenii, am vrut să îmi văd fișa matricolă; nu există niciun act, școala nu mai are nimic, e ca și cum am fi fost șterși din istoria liceului. În 1959, liceul Matei Basarab aniversa 100 de ani de la înființare; în monografia liceului, niciun cuvânt despre promoția mea.

Citește continuarea interviului în România Literară.