Au nevoie de mine ca să mă chinuie

Ochi de pisică a stat pe noptiera mea multă vreme. Citisem Testamentele și Povestea Slujitoarei și pot să spun că Margaret Atwood este una dintre scriitoarele ale cărei cărți îmi vor atrage mereu interesul. Și totuși nu reușeam să citesc Ochi de pisică, era acolo, la distanță de un braț, cum spun englezii, dar ocoleam cartea, fără să înțeleg de ce. Până într-o zi, când a venit momentul să mă apuc de ea, mai mult dintr-un sentiment de vinovăție (mereu simt asta atunci când amân cărți) decât dintr-o dorință arzătoare de a o citi.

Am citit 100 de pagini, 150, 200, 250, am citit cartea până la final, în vreo săptămână. Răspunsul la întrebarea „de ce o evitasem luni de zile” nu era clar. Apoi, reflectând la această recenzie, mi-a dat seama de ceva interesant. Testamentele și Povestea Slujitoarei îmi plăcuseră atât de mult încât mi-a fost teamă că Ochi de pisică o să fie o dezamăgire. Mai ales că citisem textul de pe coperta cărții și mi se păruse o carte despre prezent, despre bullying-ul în sensul în care îl înțelegem azi, într-o societate care nu se mai teme să abordeze subiecte de acest tip și să condamne comportamente și tipare de gândire care erau tolerate și chiar validate cu doar câteva decenii în urmă. Și nu că un asemenea subiect ar fi fost lipsit de atractivitate pentru mine, ca cititor, doar că ceva din mine mai dorea o doză de fantastic atât de minunat creată de Margaret Atwood în celelalte cărți.

Citește continuarea recenziei pe Bookblog.