„Bătrân, dar nu mort.”

La 83 de ani şi-un sfert, Hendrik Groen mi-a (re) amintit cât de preţioasă, fragilă şi minunată poate să fie viaţa; a fost nemilos cu mine. M-a târât la ateliere de gătit şi pictat, pe terenuri de golf şi în parcuri. M-a învăţat cum „să conduc” un scuter şi mi-a arătat unde pot să ascund checul preparat de doamna Visser. M-a lăsat să-i citesc jurnalul, cel despre care vreau să îţi vorbesc acum, 365 de însemnări scrise cu ironie şi umor, cu un sarcasm absolut delicios, tonic, perfect pentru o lectură atât de fresh şi de spumoasă.

Ştiu, ştiu. Sunt „complimente” şi cuvinte nepotrivite pentru a descrie o carte, dar asta am simţit, aşa am trăit timp de 365 de zile, ca membru onorific în Badanumo, clubul „Bătrân, dar nu mort”. Dacă mi-ai fi spus că romanul Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani şi ¼ este atât de revigorant şi amuzant, mai bun ca orice sitcom din ultimii zece ani, probabil că l-aş fi privit cu suspiciune şi l-aş fi amânat câteva luni în plus, „hrănind” scepticismul ce mă însoţeşte zi de zi, noapte de noapte, capitol cu capitol.

Of, de ce nu pot să fiu coerentă şi să trec mai repede la subiect? De ce mă uit pierdută la Hendrik, care îmi susţine privirea chiar şi când este prins în copertă, când se abţine cu greu să nu râdă, menţinând acel poker face ce îl salvează de discuţii inutile şi prosteşti în sala de conversaţii? De ce simt nevoia să îmi vând sufletul unui Zeu Bookaholic, unei Zeiţe a Cărţilor, pentru următorul volum din serie? Simplu: pentru că atunci când iubesc o carte, sunt mai entuziasmată ca un copil ce îşi deschide cadourile în dimineaţa zilei de Crăciun. Şi vreau să îmi împărtăşesc bucuria cu toţi cititorii, indiferent de vârstă şi preferinţe.

Citește în continuare pe blogul Pălărisme.