Captiva sau întoarcerea romanului neo-victorian
În Fabrica de păpuși, scriitoarea britanică Elizabeth Macneal recreează lumea victoriană din jurul anului 1851 într-o poveste acaparantă, care își transportă cititorul într-o Londră clocotitoare, în același timp sordidă, violentă, dar și strălucitoare, atinsă de promisiunea schimbării. Narațiunea, care are ritmul unui thriller adictiv, se mută în locuri și medii foarte contrastante: atelierul claustrofob de păpuși, de pe Regent Street, în care trudesc pe nimic două surori, Rose și Iris Whittle, lumea marginalilor, în care fete tinere și sărace se prostituează riscîndu-și viața în fiecare clipă, atelierele pictorilor prerafaeliți, care se războiesc cu academismul asfixiant, Palatul de cristal, care va găzdui Prima Expoziție Universală sau magazinul de curiozități al unui anume Silas Reed, un om ascuns și alunecos, pasionat de împăierea și conservarea animalelor și obsedat de una dintre surori, Iris. Iris este, de altfel, protagonista romanului, o fată tînără, care pictează fețele păpușilor de porțelan și visează să fie artistă. Cînd Louis Frost, un pictor prerafaelit (personaj ficțional, altfel, deși, în roman, apar restul comilitonilor din Frăție, Millais, Hunt sau Rosetti) îi propune să fie model, Iris acceptă, cu condiția să o învețe să picteze, și începe o viață nouă, total în răspăr cu normele vremii, rupînd cu familia și cu uzanțele pe care fusese învățată să le respecte.
Cartea lui Elizabeth Macneal, plasată într-o nișă cu mare căutare în ultima vreme, cea a romanul neo-victorian, are toate ingredientele care o transformă într-un page-turner: personaje credibile, atașante, descrieri de atmosferă încărcate de detalii precise ale acelei epoci, idei despre valorile și normele care se confruntau în perioadă, injectate subtil, dar precis, în roman, suspans și o problematică foarte actuală. În centru este o întrebare pivotală și pentru epoca victoriană, și pentru cea prezentă, păstrînd, desigur, atenția la context și la limitările lui: cum poți să fii artistă într-o lume dominată de bărbați și de privirea masculină? Povestea lui Iris Whittle se contorsionează în jurul acestei întrebări, într‑un context în care o femeie respectabilă nu avea ce să caute pe stradă decît însoțită de un frate, de tată sau de soț, pentru a da ca exemplu una dintre cele mai elementare situații cotidiene, normate foarte strict, ca de altfel fiecare aspect al vieții unei femei, în acele vremuri.
Povestea lui Iris, o fată dintr-o familie săracă, dar bigotă și foarte strictă cu conduita celor două surori, e și o poveste despre sărăcie, opțiuni limitate, violență și teamă, pentru că viața nouă în mijlocul prerafaeliților e doar o parte din carte. O bună parte din acțiune, cea care dă turnura gotică a romanului, e centrată pe fixația lui Silas pentru ea, pe profilul unui abuzator care urmărește și vînează din umbră tinere femei, pentru a-și împlini o veche fantasmă, cu o fată pe care a plăcut-o din copilărie și care l-a respis. Viața nouă a lui Iris în atelier la Louis, relația dintre ei, felul în care descoperă diferențe dintre ei și munca lor, dintre ei și statutul lor sînt, la un moment dat suspendate de acest episod atroce, în care obsesia brutală a lui Silas îi amenință viața, după ce aceeași obsesie ucisese alte cîteva tinere femei, toate cu părul roșu, ca și ea.
Citește continuarea articolului în Observator cultural.
