DANIEL HORIA – „EPOCA MEA DE AUR”

În facultate, unul din profesori mi-a spus că orice filmuleț aș face, iese despre mine. În acest articol aș vrea să vorbesc despre altcineva dar, inevitabil, va trebui să menționez legătura mea cu el. Îmi pare rău, iar va fi vorba și despre mine, deși plănuiesc un mic laudatio către colegul și prietenul meu – Daniel Horia.

Cu un an în urmă, la începutul isteriei sanitare (2020), când oamenii stăteau închiși prin case, multă lume a început să răsfoiască albume din copilărie. Rețelele sociale s-au umplut de fotografii fotografiate („hypericons”) cu telefonul și comentate cu nostalgie de autori, găsiți în dubla ipostază de autori și eroi. Rețelele de streaming au inundat sufrageriile cu filme de toate felurile, iar librăriile s-au străduit să vândă cât mai mult online (ca și alte magazine). Trăim o eră în care ficțiunea domină realitatea la propriu, nu doar teoretic (așa cum preconiza Einstein). Trăim într-un timp înghețat, în care Euro 2020 și Olimpiada de la Tokyo se desfășoară în 2021, ultimul Bond cu Daniel Craig este amânat cu 1 an, în plin vârf al valului 4 pandemic, iar scenariile de film se scriu ignorând cu desăvârșire pandemia (toate poveștile lor se petrec într-un prezent indefinit, fără măști și fără covid). Încotro merg cu introducerea asta dezlânată? Ficțiunea umple un gol care se cască din ce în ce mai mult în viețile noastre, iar în acest gol își fac loc și amintirea și nostalgia.