În apărarea lui Harold Bloom – despre nevoia studiilor umaniste

Pe 14 octombrie 2019, la 89 de ani, a murit teoreticianul Harold Bloom. E posibil să fi fost cel mai mare critic literar al ultimei jumătăți de secol. Totodată, el a fost și cel mai bun profesor pe care am avut șansa să-l cunosc: vizionar, altruist și dispus să pună încercările studenților săi pe aceeași treaptă cu propriile păreri. Ne-a perceput cu aceeași viziune atotcuprinzătoare care a făcut din el un erou. Ne-a făcut să ne simțim canonizați.

Harold Bloom a fost o figură controversată de dimensiuni johnsoniene, iar în urma morții sale, părerile criticilor au fost împărțite. The New York Times a publicat un articol în care trîmbița faptul că Bloom nu a reușit să cîștige războaiele culturii. The Post a publicat un articol în care era criticat că făcuse parte dintr-un sistem patriarhal alb și heterosexual, care nu adera la politicile identitare. Aceste critici pretind că din canonul lui Bloom au fost excluse vocile marginalilor, bazîndu-se în principal pe o listă pe care acesta a alcătuit-o în urmă cu mulți ani și pe care, ulterior, a regretat-o. Bloom a admirat opera unor Toni Morrison, Chinua Achebe și a altor scriitori de culoare, iar să spui că cineva care i-a adorat pe Hart Crane, Walt Whitman, Elizabeth Bishop și Tony Kushner ignora vocile comunității LGBT pare de o naivitate periculoasă.

Cei care îl critică acum pe Harold Bloom pun în discuție atașamentul lui pentru canonul marilor cărți care și-au cîștigat nemurirea nu atît prin felul în care descriu diversitatea experiențelor umane, cît prin puterea și măreția lor uimitoare, prin viziunea și lirismul lor, prin exprimarea bucuriei și a disperării condiției umane. Ei susțin că această definiție a literaturii este păguboasă și învechită și nu realizează că ceea ce este considerat mare literatură este o chestiune aflată într-o continuă schimbare. Consensul social s-a tot schimbat din anul 1959, cînd Harold Bloom a început să publice. În 1959 era diferit față de 1930. Și în 1900 era diferit față de 1870. În anul 2050, înțelepciunea zilelor noastre va părea ciudată. Și tot așa, și tot așa.

Citeștre continuarea articolului în Dilema veche.

Traducere din limba engleză de Andreea Drăgici