„Intelectualii în Evul Mediu“ de Jacques Le Goff

Intelectualii în Evul Mediu, este un eseu istoric publicat, în original, în 1957, iar apoi, fără modificări, în 1985. În prefața celei de-a doua ediții, autorul își justifică fidelitatea față de textul inițial prin faptul că, deși multe lucruri despre perioada analizată au fost descoperite între timp, cadrul general al epocii a rămas același, la fel ca și imaginea intelectualului medieval prezentată în 1957. Concepută astfel, ca o descriere în linii mari a perioadei și a cărturarului ce-i corespunde, și nu ca un studiu exhaustiv, cartea riscă cu greu să-și primeze conținutul. În același timp, caracterul ei sintetic poate crea dificultăți cititorului neavizat, care o va găsi, probabil, prea concentrată și va fi nevoit să o completeze cu alte lecturi pentru a înțelege pe deplin tezele conturate de autor. Așadar, cei care nu știu ce este renașterea carolingiană sau averroismul, sau nu cunosc unele evenimente istorice ca cele referitoare la, de exemplu, Reconquista sau Cruciade, vor rămâne, pe alocuri, puțin lămuriți sau de-a dreptul năuciți. Vor avea, în schimb, un perfect plan de idei de la care să pornească o ulterioară investigație, precum și o imagine de ansamblu asupra subiectului. Aceasta din urmă ar putea fi motivul pentru care și cealaltă categorie de cititori, plictisiți de detaliile istorice cu care sunt familiarizați deja, ar găsi cartea atractivă, din moment ce, fără a intra în amănunte, ea trasează liniile directoare ale epocii, fiind un bun reper pentru sistematizarea cunoștințelor. Bineînțeles, vorbesc pentru și ca un simplu cititor, mai mult sau mai puțin avizat, nu pentru sau ca specialist, care își are propriile coordonate specifice de apreciere.

Cartea este structurată în trei părți, câte una pentru fiecare dintre cele două secole, al XII-lea și al XIII-lea, precum și unul dedicat transformării intelectualului universitar în intelectualul umanist.

În prima parte, De Goff arată factorii care au condiționat apariția intelectualului medieval,  anume a celui universitar. Dezvoltarea orașelor trebuie menționată în primul rând, acolo unde apariția meseriilor prefigurează și nașterea acestei noi “profesii” – de universitar, de meseriaș al cărții. Școlile generale din veacul al XII-lea, care abia în secolul al XIII-lea se vor transforma în universitățile propriu-zise, migrează din mănăstiri în acest mediu urban, și sunt deschise, ca atare, nu doar clericilor (deși aceștia vor fi principalii rezidenți ai lor). Traducerile filozofilor greci, mai ales ale lui Aristotel, sunt încă un motiv pentru care o canalizare instituțională a acestor noi achiziții intelectuale este imperativă. Iar transformarea cărților din tezaur monastic în instrument de cercetare pavează direct drumul spre apariția Universității, în secolul al XIII-lea, subiect care constituie miezul celei de-a doua părți.

Citește continuarea recenziei pe BookHub.