Între rațiune, magie și simțire, „Elantris” de Brandon Sanderson (recenzie)
O să încep această recenzie direct cu un „disclaimer”: eu NU sunt fan Sanderson – dimpotrivă, sunt un fel de anti-Sanderson, de când am citit prima carte din seria Mistborn și am fost dezamăgit rău de tot de cât de YA este, sub pretextul că (cică) ar fi pentru adulți, și de cât de grosier este totul clarificat și împins la vale ca narațiune. Sanderson a ghicit bine că există un public masiv care vrea ca lucrurile să fie cât mai clare și drepte în epic fantasy și… s-a îmbogățit valorificând această nevoie.
Ei bine, Elantris nu este deloc așa. Motiv din care mie mi-a plăcut foarte, foarte mult la prima citire (pe la 20 de ani, pe atunci novice în fantasy) și încă mult spre (cam 2 treimi din ea) foarte mult și la a doua lectură (la 40 de ani și foarte experimentat în gen). Romanul de debut al lui Sanderson, scris pe când încă își căuta vocea și nișa (trimisese degeaba vreo 6 romane la edituri) și considerat de fanii autorului drept cel mai puțin reprezentativ este, pentru mine, fix cea mai bună carte a sa. Poate tocmai pentru că este atipic și, sub un strat superficial de epic fantasy… nu e deloc epic fantasy.
