Lectură în dialog | Alan Weisman – Lumea fără noi

Dragoș Preutescu și Anca Zaharia și-au dat seama, ca mulți alții înaintea lor, că degeaba citești dacă nu începi să și discuți despre cărțile astfel descoperite, prin urmare alegem o carte, o citește fiecare dintre noi, iar dialogul rezultat îl citiți aici, în rubrica Lectură în dialog. Astăzi vă arătăm ce am discutat după ce am citit Lumea fără noi, scrisă de Alan Weisman, și vă invităm și pe voi să ne „întrerupeți” cu idei noi, întrebări sau concluzii.

Homo sapiens urbanus și viitorul postuman după legile naturii

Dragoș Preutescu: Să ne gândim la o „lume fără noi” mi se pare cel mai sincer și curajos act pe care un om etic și rațional îl poate face. Viitorul postumanității, fie că vrem să acceptăm sau nu, va fi unul al eticii ecologice. Activitatea umană va sta sub imperativul măsurii și al recunoașterii că nu suntem mai presus de natură. Sau cum spunea un celebru filosof german, Hans Jonas, totul va sta sub imperativul responsabilității și a felului în care noi respectăm ideea de viață. De ce oamenii au impresia că atunci când spui viață, totul se referă doar la ei? De ce nu acceptăm (mai ales în această eră tehnologică) că noi suntem doar un fir evolutiv al naturii? Cartea lui Alan Weisman, Lumea fără noi, are curajul să ne ducă dincolo de momentul (posibil) în care noi nu vom mai exista.

Anca Zaharia: Conștiința de sine vine, iată, cu impresia (sau, din păcate, chiar certitudinea) că lumea nu există fără noi. Dimpotrivă, citind cartea lui Weisman, mi-am reconfirmat părerea că suntem o tumoră a Terrei sau, ca să o spun mai delicat, doar o etapă în evoluția ei. În nici un caz nu putem afirma că am fi indispensabili, când am făcut mai mult rău decât bine, în nici un caz nu ne putem asuma merite pentru altceva decât creațiile culturale și artistice — dar și acestea au venit cu niște costuri uriașe pentru planetă. Dar într-o zi noi nu vom mai fi și rezultatele muncii noastre aici vor fi de mult șterse de pe fața pământului, acesta este un fapt. Dar cât de greu ne este, oare, să acceptăm cu adevărat asta? Nu e un exercițiu uriaș de smerenie, de decență, de depersonalizare poate, un exercițiu la care luăm continuu doar note mici?

Citește continuarea dialogului pe site-ul AncaZaharia.ro.