Liliecii lui Marin Sorescu nu sunt niște șoricei cu aripi
An de an, în cel mai elegant loc gol din orașul meu, chiar în centru, se instalează pentru câteva zile o hidoșenie de cort alb, interminabil și depresiv, ca un dinozaur anesteziat de glaciațiune.
Ultima dată când m-am dus la cortul-târg de carte, acesta era pe terminate. Expozanții își înghesuiau tomurile în cutii și pliau tarabele. Am mai prins doar câteva cărți pe masă la editura Art.
Nu știu ce mi-a venit, poate panica de la spartul târgului, de am cumpărat rapid "La Lilieci", a lui Marin Sorescu, însumând toate cele 6 volume publicate între 1973 și 1998. Cartea e groasă cât o Biblie − are nu mai puțin de 820 de pagini.
Nu mă prea pricep la poezie, așa că nu e limpede ce mi-a venit. Așa cum nu știu nici azi foarte sigur de ce scriu despre această carte, în afara faptului că o găsesc uimitoare.
Așadar, înșir aici idei la grămadă despre această uimire, așa cum îmi vin, din perspectiva unui cititor amator, fără pretenții de critic literar.
Când m-am apucat de lecturat cărțoiul, nici măcar liliecii ăia ai lui Sorescu nu știam ce erau: animăluțe de noapte sau flori.
Aveam să aflu că erau flori, răsărite prin luna mai, din copacii care împresurau cimitirul satului Bulzești, în Oltenia profundă a scriitorului. Iar Oltenia asta, pentru un ardelean, e un tărâm straniu, încifrat, greu penetrabil și, drept urmare, ca orice ținut străin, fermecător.
Am încercat să citesc "La Lilieci" primăvara. N-a mers, că prea mirosea a viorele. Am reluat-o vara. Nu intra, că fugea gândul către ștrand.
Pe la sfârșit de octombrie însă, s-au deschis cerurile și lectura a început să curgă. Acum, în decembrie, merge la fix cu dovleac, mere coapte și scorțișoară − păcat că e pe terminate deja.
E limpede că e o carte de toamnă-iarnă, care seamănă cu împletirea la nesfârșit a unui ciorap de lână imens, pentru ceva zmeu bătrân și reumatic, cu labele mereu înfrigurate.
Citește continuarea recenziei în PressOne.