Margaret Atwood - Testamentele

La mai bine de treizeci de ani de la apariția distopiei Povestea Slujitoarei, Margaret Atwood a scris o nouă poveste din universul Galaad, care să facă puțină lumină asupra lucrurilor și să-i liniștească pe fanii înfocați. Cartea a câștigat Booker Prize în 2019, fiind îndelung aclamată și recomandată pe toate rețelele de socializare și canalele de Youtube. La cincisprezece ani de la încheierea poveștii, lumea nu s-a schimbat prea mult. Femeile sunt în continuare torturate, tratate că obiecte de care te poți descotorosi foarte ușor, supuse muncilor grele și repetatelor sarcini care să asigure trăinicia rasei. Există același sistem de abuzatori și abuzați, bărbații fiind în continuare cei care decid totul și care schimbă regulile după bunul plac. Violența este în continuare justificată, sub toate formele ei, Romanul este scris din trei perspective - cea a mătușii Lydia, cel mai detestat personaj din Povestea Slujitoarei, a lui Agnes, copilul unei Slujitoare și Daisy, o fată care află de existența Galaad-ului după ce părinții îi sunt uciși. Fiecare femeie îndeplinește un rol și prin ochii lor putem vedea această lume în format 3D. Povestea mătușii Lydia aruncă în aer toată ura pe care am simțit-o pentru ea, în timp ce rememorează începuturile sale și cum a ajuns să facă atâtea lucruri îngrozitoare împotriva altor femei. Ea este dovada faptului că un om poate fi marcat profund de ceea ce trăiește, iar uneori preferă să se dea la fund în loc să lupte. Puterea nu e o unealtă universală, descoperită de toată lumea atunci când trebuie. Uneori oamenii sunt lași, se lasă prinși în evenimentele care li se întâmplă și sfârșesc la fel ca cei care i-au rănit sau chiar mai rău.

Citește continuarea articolului pe blogul Cititori feroce.