Poetul, prozatorul, traducătorul și criticul Aurel Rău este ultimul „mohican“ al unei generații al cărei loc în istoria noastră literară încă nu este definitiv stabilit. Generația anilor 1950-1960, căci despre ea este vorba, are de dat o bătălie postumă pentru un loc bine definit în evoluția, în primul rând, a poeziei noastre postbelice, și nu numai din cauza efectelor pe care le-a avut, asupra tuturor reprezentanților ei, fără excepție, realismul socialist. Chiar dacă am face abstracție, pentru uzul discuției, de această nefastă influență politică, și tot avem de-a face cu o generație, pe de-o parte, eterogenă, cu puține legături între „ramurile“ ei, iar, pe de alta, distinctă atât de modernismul interbelic, cât și de neo-modernismul generației lui Nichita Stănescu și Marin Sorescu.
Volumul antologic Încifrările, apărut la finele anului 2019, conține o selecție amplă din întreaga creație a poetului Aurel Rău, alcătuită cu grijă și ordonată cronologic. Sunt prezente atât poezii din numeroasele volume edite, cât și din manuscrise, ceea ce trădează, din partea autorului, o vădită intenție recapitulativă. Dacă adăugăm împrejurarea (neobișnuită și ea) că selecția este precedată de un adevărat studiu introductiv scris de însuși poetul-critic, devine evident că Aurel Rău a sesizat ezitările de poziționare ale istoriei literare și a hotărât să le vină în întâmpinare. Și cum o putea face mai bine, dacă nu printr-o amplă selecție de autor, care să rețină momentele de vârf ale unei cariere întinse pe mai bine de șapte decenii?
Aparținând grupării de la „Steaua“ – despre care a publicat recent o bine documentată monografie criticul clujean Constantin Cubleșan –, poezia lui Aurel Rău a avut de la bun început o dimensiune modernă, deosebindu-se de cea a altor colegi de generație, ca Ion Horea, Ion Brad, Alexandru Andrițoiu sau Tiberiu Utan, care au mers – în grade diferite de măiestrie – în direcția tradiționalismului.
Rolul grupării de la „Steaua“ a fost, în general, plasat în contextul bătăliilor subterane din a doua jumătate a deceniului 1950-1960, între corifeii realismului socialist și poeții care încercau, timid, o altă cale. În general, acest rol este exagerat în ce privește consecințele literare propriu-zise: să nu uităm că nici A. E. Baconsky însuși nu a renunțat mult timp la poezia de propagandă, nici măcar după „abjurarea“ (foarte probabil, inspirată de evenimentele de la Moscova) din 1956. Aurel Gurghianu, Victor Felea, Aurel Rău și ceilalți au polemizat, desigur, prin creațiile proprii și prin note strecurate în revistă, cu colegii lor aflați pe baricadele poeziei „de agitație și propagandă“. Însă, dincolo de „succesul de stimă“ al acestei grupări, care – prin limbajul modern și printr-un vizibil substrat cultural – se deosebea de „dogma“ realismului socialist oficial, e greu de spus în ce măsură ea a influențat revenirea la poezia adevărată. Nici unul dintre poeții generației șaizeci nu s-a revendicat de la „Steaua“, atunci când s-a despărțit de realismul socialist, ci s-a întors, în căutarea de modele viabile, la modernismul interbelic. Chiar poeții grupării, cu A. E. Baconsky în frunte, au trecut prin propriile metamorfoze, înainte de a-și găsi timbrul propriu, eliberat de poncifele deceniului stalinist.
Antologia Încifrările are meritul că, fiind alcătuită cu spirit critic, oferă simultan un profil coerent al poetului Aurel Rău și un traseu, deopotrivă tematic și cronologic, al poeziei sale, de la primele manuscrise (ce preced debutul în periodice, survenit în 1949) și până la ipostazele ei de senectute.
O primă dimensiune care merită subliniată (și cu care se deschide chiar studiul introductiv) este modernitatea liminară a acestei poezii. O modernitate vizibilă, pe alocuri, chiar în epoca în care a fi modern era, vorba lui Paul Georgescu, o culpă literară susceptibilă să se transforme într-una politică. „Întotdeauna iese pe sub crengi odată cu albul zilei./ Treburi sunt multe, nu se sfârșesc până seara./ Aici taie mustățile unui păr, aici mută scara/ și culege vișine coapte“, scria tânărul Aurel Rău în 1950 și, oricât de nevinovat sună aceste versuri, azi, atunci, ele erau la ani-lumină distanță de Silvester Andrei salvează abatajul sau de Lazăr de la Rusca.
Această dimensiune modernă va deveni dominantă pe măsură ce deceniul stalinist se va îndepărta. Din cărțile publicate de Aurel Rău până în 1960 (Mesteacănul, 1953, Focurile sacre, 1956), antologia reține numai unsprezece poezii: una din volumul de debut și zece din cel de-al doilea. Perioada va fi mai bine reprezentată prin poezii scrise tot atunci, dar tipărite mult mai târziu, în culegerea retrospectivă Zeii asediați, datată 1953-1969, dar apărută în 1972. Rațiunile severității selecției țin, desigur, de „contaminările“ cu atmosfera propagandistică a momentului respectiv, altminteri, poetul fiind surprinzător de matur, aproape gata format, încă din primii ani. Rigoarea cu care și-a reconsiderat creația din perioada realist-socialistă mă scutește de glose pe tema opoziției grupării de la „Steaua“ față de „direcția unică“ stabilită de regim.
Mai interesantă mi se pare discuția despre traseul ulterior al poeziei lui Aurel Rău, care este contemporană, începând din 1960, cu cea a noii generații, reprezentate de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Marin Sorescu sau Ioan Alexandru. O poezie cu care are în comun modelele moderne și de care se deosebește prin natura livrescului conținut și, mai ales, prin raportul închidere-deschidere (sau, ca să preiau sugestia din titlul culegerii, încifrare-descifrare). Ca și alți poeți ai generației sale – Ștefan Aug. Doinaș, Ion Horea, Alexandru Andrițoiu, A. E. Baconsky –, Aurel Rău a fost contemporan cu un fenomen, cel al neo-modernismului, cu care a avut mize și repere comune, dar cu care nu s-a confundat. Creația sa s-a constituit în paralel cu generația șaizeci, într-o concurență de modalități, nu acerbă, dar fertilă pentru diversitatea climatului literar. Spre deosebire de neo-modernism, care a balansat mereu între natural și livresc și a propus destul de ostentativ, în special în deceniul 1960-1970, o poezie a jubilației juvenile, Rău a preferat – chiar când vizitează teme cu încărcătură patriotică ori de actualitate – să adâncească metafizicul, livrescul și parabola lirică. Modelul Blaga i-a fost, prin urmare, vizibil mai aproape decât Arghezi sau Bacovia: „Pe aici au trecut, drumărind dinspre mare,/ Negustorii elini –/ Ceahlăul atunci se chema Pion,/ În lume încă nu se născuse Hristos,/ Dar brazii ca și azi erau vechi și senini.// […] Pe-aici vor trece, rotindu-se între munți,/ Apele-n somn ale unui lac –/ Ceahlăul poate altfel se va chema,/ În pace alte drumuri vor începe,/ Și alți drumeți vor duce un cânt din veac în veac.“ Jubilația îi este străină, o anumită rezervă solemnă, dar ironică și autoironică, punându-și pecetea asupra versurilor sale, cum se întâmplă în această parabolă intitulată Agatârșii: „Noi nu suntem nici la nord,/ nici la sud./ Nici la est,/ nici la vest./ Noi nu suntem nici la centru.// Și știm să cântăm anotimpurile;/ să-ndoim fier în dinți.“ Ironia cu tonuri îndepărtat-coșbuciene (Prundu Bârgăului nefiind departe de Hordou…) subminează chiar și ritualurile lirice, din volumul cu același titlu, din 1987: „Ceea ce, lăsând gluma deoparte, e chiar bine./ Și că nu-leat ni-i veacul, cum vezi, nu-s supărat./ Ninge, Serghei Esenin, cu spor, ca-n stih la tine./ A fost un dor de sănii – a fost «un paltin beat».“
Încifrările nu și-a propus să ne ia prin surprindere, poezia lui Aurel Rău neavând ca miză epatarea cititorilor prin diverse meraviglie de esență barochistă. Culegerea ne prilejuiește, în schimb, o reîntâlnire reconfortantă cu o operă poetică demult închegată, într-o selecție atentă. Ca atare, este un instrument util pentru o reconstituire istorico-literară a poeziei noastre postbelice, în care gruparea de la „Steaua“ și, în cadrul ei, creația lui Aurel Rău au jucat un rol care nu poate fi ignorat. Și au reconfirmat, finalmente, tabloul unei modernități literare postbelice cu mai multe fațete, imposibil de redus la neo-modernismul șaizecist.
Personal, am citit-o și cu sentimentul tonic – mai ales prin contrast cu atmosfera literară de azi – că s-a scris poezie de calitate în România, chiar și în epoci puțin propice creației.
