Olguța și fețele de sub mască

Marea realizare a cărţii lui Alex Moldovan constă în faptul că poate fi citită în mai multe registre, asta însemnând și că se pretează atât pentru copii, cât și pentru adulți, fie părinți, fie profesori.

La primele rânduri din cartea lui Alex Moldovan, Olguța și marea demascare, am aflat imediat că mă număr printre „șmecherii care au sărit direct la volumul trei” (p. 5). Pentru ei, personajul narator, Olguța, relatează, pe scurt, câteva întâmplări din primele două volume. Din capul locului îmi dau seama că prologul acesta este un bun prilej pentru elevii care le-au citit pe primele două să învețe ce e prioritar în schema concisă a rezumatelor de școală. Pentru profesorul de română: punct ochit – punct lovit.

Marea realizare a romanului constă în faptul că poate fi citit în mai multe registre, asta însemnând și că se pretează atât pentru copii, cât și pentru adulții din jurul lor, fie părinți, fie profesori. Scriitura ludică și umorul aduc în lectura romanului plăcerea textului literar. E vorba de un roman care se citește realmente cu plăcere. Totul nu este însă decât o stucatură bine lucrată; dincolo este semnificație pentru multe tipuri de lector, dar mai ales pentru copii.

Cartea are ingredientele romanului de aventuri, ale romanului detectivist, cu întâmplări neașteptate și răsturnări de situație. Intriga cade ca din cerul romanului cu un polițist care „nu era pătruns de spiritul vacanței” (p. 12) și, ca atare, îl arestează pe tatăl Olguței, acuzat de răpire, când toată familia, părinții, Olguța și Farid, câinele, tocmai pornise în vacanță. Cu tatăl în închisoare, Olguța decide să fugă de acasă cu scopul de a se detașa de tensiunea momentului. Înțeleg curând că plecarea clujencei nu fusese întâmplătoare: nu fuge de acasă deși așa spune, ci pleacă la bunicii din București – o găselniță narativă pentru a o introduce în scenă pe Dora pe care Olguța o admiră fără opreliști. În acest punct, plecarea Olguței nu e suficient argumentată, îmi pare, dar întâlnirea cu bunicii e memorabilă. Calmul ceasornicar Martin, bunicul ca pâinea lui Dumnezeu, se însoțește cu zmeoaica, scorpia care o tratează pe Olguța fără prezumția de vinovăție. Cuplul e comic prin contrast. Replicile obraznice ale Olguței sunt direct proporționale cu mustrările bunicii, prototipul profesoarei care „te face să iei în serios ideea de a abandona școala.” (p. 49) Jocul de replici caustice dintre cele două e nesfârșit și deloc temperabil pentru că se amplifică din interior până dincolo de realitatea efectivă. Un exemplu: bunica îi reproșează că nu spală vasele pe un ton olimpian și aluziv, ca atare Olguța, în răspăr, nici nu se atinge de ele, deși vedem bine că acasă, în Cluj, ea ține casa.

Citește continuarea recenziei în revista de cultură Familia.