„Setea muntelui de sare” de Marin Sorescu

Marin Sorescu este una dintre cele mai complexe figuri ale literaturii române postbelice. Cunoscut în mare parte ca poet, el a scris deopotrivă și proză, teatru, memorialistică, literatură pentru copii, traduceri. Iar în ceea ce privește teatrul lui Marin Sorescu, trebuie spus din capul locului că această latură a creației sale este încă pe nedrept neglijată. În afara piesei Iona, care se studiază în școală, asupra celorlalte creații dramatice soresciene planează un con de umbră. Odată cu editarea volumului Setea muntelui de sare, editura Art săvârșește în primul rând un act de biruință asupra acestei nedreptăți a istoriei literare.

Setea muntelui de sare este socotită de însuși autorul ei, ca fiind o trilogie dramatică. Nu ar fi însă o trilogie în sensul clasic, întrucât cele trei piese ce o alcătuiesc: Iona, Paracliserul și Matca, nu își împărtășesc nici personajele, nici temele. Și totuși, nu se putea ca acestea să stea dispersate, deoarece le aduce împreună ceva mult mai adânc decât tema centrală și personajele. Fiecare dintre aceste trei piese sunt adevărate tratate de filosofie, ce dezbat pe toate părțile, ceea ce eu aș numi „treimea” existenței umane: viața – nebunia – moartea. În fiecare dintre cele trei piese, personajul central trăiește acut lupta dintre viață și moarte, desfășurată pe terenul propriei existențe, o luptă a cărei arbitru nu este omul, și paradoxal, nici Dumnezeu, ci nebunia. Iar această nebunie se naște, poate, tocmai din sentimentul omului că a fost abandonat de divinitate. Departe însă de a fi moduri artistice de negare ale lui Dumnezeu, piesele lui Sorescu ilustrează mai curând condiția omului ce și-a asumat libertatea de a fi cu sau fără Dumnezeu. În fiecare dintre cele trei piese este surprins un alt tip uman.

În Iona, personajul, stând sub zodia miticului, împărtășește cu personajul biblic omonim, nu atât soarta de a fi înghițit de balenă, cât mai curând tendința de a fi un răzvrătit, un însingurat. Iona ar putea fi un veritabil subiect de dezbatere filozofică. Este clar că în spatele cuvintelor, în spatele ecourilor (care sunt sau nu sunt), în spatele indicațiilor regizorale sugerate de autor, avem de a face cu un vârtej de întrebări menite să rămână fără răspuns. Totuși, șansa lui Iona de a scăpa de disecția nemiloasă a cititorilor (ceea ce ar putea, minimalist gândit, să contrabalanseze neșansa de a fi fost înghițit de un număr neprecizat de pești), este aceea de a fi în egală măsură un poem dramatic, mustind de un lirism delirant, care nu vine, așa cum ar fi de așteptat din cuvinte frumoase și figuri de stil, și nici măcar din vreun ritm născocit anume pentru a da muzicalitate, ci mai cu seamă din efervescența trăirilor surprinse de autor, perpetua pendulare a personajului între speranță și deznădejde.

Citește în continuare pe Bookhub.ro.