Teatrul lui Sorescu. Drama absolută (I)

Reeditarea teatrului sorescian, într-o bună ediție și cu o prefață substanțială a lui Răzvan Voncu, oferă prilejul relecturii unor texte clasice: dar nu în sensul teatrului clasic, cu miză pe tipologii ce se evidențiază în act și pe parcurs, ci, dimpotrivă, într-un sens modern. Teatrul lui Sorescu, acut-modern, a devenit clasic prin valoarea sa. La peste cincizeci de ani de la apariția lui Iona (piesa a fost reprezentată pentru prima oară, după cum aflăm din prefața lui Marian Popescu la antologia Ieșirea prin cer din 1984, „în stagiunea 1968/ 1969 a Teatrului Mic, în regia lui Andrei Șerban, cu George Constantin în rolul titular”), această dramă ce poate fi numită absolută nu datează și nici nu datorează ceva epocii în care a fost scrisă. Ca și celelalte două piese din trilogia Setea muntelui de sare, Paracliserul și Matca, Iona a fost de la bun început un text desprins voit de context. Sorescu, chiar și atunci când a atins un eveniment dramatic real, și anume inundațiile teribile din România anului 1970 (care actualizează, în Matca, secvența biblică a Potopului), a construit piese care, spre deosebire de cele istorice, se pot juca oriunde și oricând și se pot citi fără explicări și note de subsol. E un evazionism care, precum în lirica unora dintre poeții generației 60 (și ca în poezia lui Sorescu însuși, de până la ciclul La Lilieci), își constituie literar situații fundamentale și generale, nu istorice și „locale”, acte definitorii, nu circumstanțiale. În ele se explorează natura umană, fără determinări etnice și geografice. Sigur, în Matca personajul feminin este o tânără învățătoare de la noi și se numește Irina; dar în Iona și în Paracliserul nimic „românesc” nu circumscrie drama sau tragedia. Acestea, scrise în limba română, au fost gândite ca niște piese așa zicând universale.

Citește continuarea articolului în România literară.