“Testamentele” de Margaret Atwood

Am făcut cunoștință pentru prima dată cu Margaret Atwood după Revoluție prin intermediul romanului ‟Povestea slujitoarei”. Întâlnirea nu a fost una strălucită deoarece pentru mine, pe atunci un SF-ist începător care nu știa decât nave spațiale, extratereștri și săbii laser, intriga din roman, deși interesantă, nu a fost suficient de antrenantă. Anii au trecut și am redescoperit-o pe doamna Atwood cu ajutorul super romanului ‟Oryx și Crake”. La fel și super continuarea ‟Anul potopului”. Apoi a venit mega serialul TV ‟Povestea slujitoarei” care m-a vrăjit în mod iremediabil cu lumea deprimantă și apăsătoare din Republica Galaad. Dar fascinația asta nu m-a determinat să mai dau o șansă romanului ‟Povestea slujitoarei”. Însă situația s-a schimbat după ce am terminat de citit ‟Testamentele”. Acum vreau ultra-mega-uber-urgent să recitesc ‟Povestea slujitoarei”!  

‟Testamentele” au o poveste tristă. De fapt, pentru toți cei prinși în universul Galaad nu există fericire. La 15 ani de la evenimentele din ‟Povestea slujitoarei”, lumea nu s-a schimbat. A rămas blocată în aceeași frică, teroare, persecuție, neștiință de carte și cu foarte multe abuzuri la adresa femeilor, abuzuri ridicate la rang de lege de conducerea republicii. Lumea este împărțită în continuare între Comandanți și soțiile lor, mătușile feroce, slujitoarele, Marthele/ menajerele din casele elitei, agenții de pază și restul sărăntocilor din clasa Econo…

Citește continuarea articolului pe blogul Ana are cărți.