Testamentele unei lumi care a încercat să reducă la tăcere femeile

Testamentele m-au surprins şi mai plăcut decât Povestea slujitoarei: prin formă, înainte de toate; am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru povestirile compuse din fragmente de realităţi şi adevăruri, pentru modul în care cititorul – sau spectatorul, după caz – trebuie să accepte doze mici de explicaţii, pe care apoi, poate doar pe final, să le poată asambla într-o imagine mare, care să dea sens întregii istorii.

La mai mult de 15 ani de la întâmplările din primul volum, cartea de faţă prezintă mărturiile a trei femei din Galaad: antipatica Mătuşă Lydia, un copil demult pierdut şi regăsit sub o identitate neaşteptată şi o tânără din societatea teocratică absurdă ce se regăseşte în poziţia de a refuza căsătoria cu cel mai puternic bărbat la care ar putea avea acces. Cele trei femei, cu poveşti independente una de cealaltă, sunt în totalitate dependente de voinţa bărbaţilor din jur (dacă aţi citit prima carte, atunci ştiţi – sau măcar din serial – că Galaad e societatea profund religioasă în care femeile nu mai au drepturi, fiind împărţite după ce pot să facă – cele vârstnice sau sterpe într-un fel de lagăre, cele fertile devin Slujitoare şi au rolul de a purta copiii familiilor înstărite, o definiţie foarte întunecată a ideii de sclavie sexuală şi interpretare deficitară a scrierilor religioase). Fiecare mişcare este supravegheată, scrisul şi cititul sunt ferm interzise, pedeapsa cu moartea se aplică la orice colţ de stradă – sau la orice naştere de Necopil, când nu se mai străduieşte nimeni să salveze o mamă în chinuri dacă rezultatul nu este unul satisfăcător pentru familiile care, în lupta purtată pentru a salva rata natalităţii, se străduiesc parcă să bifeze tot ce ar putea fi considerat, obiectiv vorbind, deopotrivă păcat şi încălcare a drepturilor umane şi demnităţii individului.

Citește continuarea articolului pe blogul ancazaharia.ro.