Un roman real și necruțător al emigranților: „Anul fugarilor”, de Sunjeev Sahota
Apariția volumului Anul Fugarilor de Sunjeev Sahota la Musai a fost o veste care m-a umplut de bucurie, orice nume nou tradus merită întâmpinat cu recunoștință și interes. Intuiția mea nu a dat greș, romanul este o voce autentică, scrupulos dozată, care atinge puncte nevralgice, actuale. În parte politic, în parte social, traversând granițe, amestecând nații și culturi, Anul fugarilor se descrie ca unul dintre cele mai reale și necruțătoare romane ale emigranților din zilele noastre. Este îndreptățită asemănarea cu Fructele mâniei? În nici un caz nu este o obrăznicie această paralelă, o impertinență, așa cum a fost asemănarea cu Pământ american al scriitoarei Jeanine Cummins. Fără pedanterii și sentimentalisme, tonul egal, masculin și plin de luciditate a lui Sunjeev Sahota descrie calvarul emigrantului și imigrantului indian, unul și același, având două statute nefericite, odată al celui plecat, apoi al celui sosit, condamnat în ambele poziții, prins într-un limb înfiorător al ilegalității și al lipsei de orizont. Dacă la gura Infernului lui Dante erai întâmpinat cu vorbele Lăsați orice speranță voi care intrați, la fel, acești tineri, odată plecați pe drumul pe care îl consideră salvator, se înscriu într-o cursă care le va răpi nu doar speranța, ci statutul de om întreg. Deasupra liniei de start ar putea să scrie Uită că ești om. Sahota, precum Steinbeck, surprinde exact același lucru, ieșirea omului din umanitate. Când un om nu mai valorează cât un alt om, ci mult mai puțin. Momentul în care un individ devine sinonim cu o unealtă, una care poate fi de folos azi și fără nici o valoare mâine. Umanitatea devine un termen lipsit de însemnătate, devalorizat, care e împins în colțuri murdare, printre saltele pătate și spații insalubre, uzat de mâini muncite, mestecat în guri ce vorbesc limbi neînțelese, privit de ochi epuizați, animalici, de vinovați nevinovați.
Deși este un scenariu cunoscut, deși pare că este o temă prea des reluată in literatură, romanul Anul fugarilor demonstrează un lucru, anume că fiecare persoană devine, în suferința lui, o ecuație unică. Fiecare om descrie prin șirul lui de operații matematice, un altfel de poem al descompunerii, al deznădejdii, al luptei pentru supraviețuire. El va aduna, va împărți, vă ridica la putere sau va scădea, ca atâția alții, iar rezultatul poate îi este chiar egal cu al altuia. Dar indiferent câte alte milioane de oameni au suferit de foame până la momentul în care a ajuns să sufere el, foamea lui va fi trăită ca una nemaivăzută și nemaisimțită de nimeni niciodată. Va fi o senzație și o durere nou-nouță care va săpa în omul hăituit și chinuit o formă unică de om. Pentru el totul e diferit, e personal, este inconfundabil. Pentru el nimic din toate aceste nu s-a mai întâmplat, toate sunt despre el, toate sunt unice și ale lui.
Cite;te continuarea recenziei pe blogul filme-carti.ro.
