Adina Popescu s-a născut la 10 septembrie 1978, în Bucureşti. A absolvit Regie de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca reporter şi jurnalist cultural, ulterior redactor, la Dilema veche. 

Prima ei carte pentru copii, Doar un zbor în jurul lumii, a apărut în 1999. Interesată în primul rând de literatura pentru copii, a mai publicat Miriapodul hoinar şi alte poveşti, Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici, Aventurile lui Doxi în benzi desenate, în colaborare cu Alexandru Ciubotariu, dar şi un Manual de şpagă în cadrul campaniei „Nu da şpagă“ (2001).

În 2015, a publicat Povestiri de pe Calea Moşilor, o carte iniţial destinată adulţilor, dar în ea s-au regăsit şi copiii dornici să descopere o maşină a timpului care să-i poarte în anii 1980. 

Trilogia fantastică O istorie secretă a Ţării Vampirilor a câştigat în 2013 Marele Premiu al concursului de creaţie literară Trofeul Arthur. Adina a scris această carte în trei volume în aproape 10 ani, timp în care a mai scris despre bone, gunoieri, pescari, vecini care dau muzica prea tare, biciclişti, ambasadori, scriitori, ciobani şi alte reportaje narative, la graniţa cu ficţiunea.

Adina Popescu este coordonatoarea revistei Ordinul Povestitorilor, înființată în 2015, care adună între paginile ei cele mai hazlii, mai năstrușnice și mai originale povești și ilustrații ale copiilor.

Citeşte aici interviul acordat de Adina Popescu lui Andrei Crăciun.

Andrei Crăciun: Cine e până la urmă Adina Popescu? Ce este ea? Cum v-ați descrie?

Adina Popescu: E oarecum amuzant, pentru că din păcate sau din fericire, am mai multe profesii sau meserii sau job-uri sau cum vrei s-o iei, în paralel, toate în domenii hai să le zicem creative. Pentru că în România nu prea se poate altfel, trebuie să te adaptezi și te readaptezi în permenență ca să supraviețuiești, dar și ca să reușești să te exprimi, să ajungi la un public. Nu prea se poate ca în alte țări mai așezate să faci o singură șaibă și aia să fie șaiba ta, să o faci de atâtea ori până când ești recunoscut pentru șaiba perfectă a lui Popescu. Trebuie să faci și șaibe și piulițe și un pic de bobinaj, de traforaj etc. Mă refer la aceste domenii creative care nu prea sunt ele băgate în seamă, la noi. Până cu puțin timp în urmă ziceam că sunt jurnalistă până când mi-am dat seama că ceea ce scriu nu prea mai are legătură cu jurnalismul. N-am mai făcut o anchetă serioasă de presă de vreo 15 ani. Apoi, în urmă cu vreo cinci ani, eram la radio și realizatoarea emisiunii m-a numit scriitoare. Oi fi scriitoare? Da, am câteva cărți publicate, însă nu am o „operă” și nici bust în parcul municipal. Cam așa îi vedeam eu pe scriitori. Nu trăiesc din scris și mai degrabă din ocupații colaterale scrisului, ca mulți alții de altfel. Fac ateliere de scriere creativă cu adulți și cu copii, dar nu mă pot numi profesoară, nici măcar mentor. Și, în plus, mai fac și filme documentare, atunci când mai prindem câteo finanțare și îmi place și asta. Am terminat Regie de film, dar nu mă consider regizoare. Unde mă regăsesc eu în toată această struțo-cămilă cu care m-am pricopsit? Cred că, în primul rând, sunt un om care scrie. La modul ideal, asta ar fi șaiba mea. Hm, cum m-aș descrie? Cred că sunt un om onest în ceea ce face, nu m-am simțit niciodată o impostoare și, crede-mă, sunt mulți. Bine, că mai am mici ipocrizii – cum ar fi câteun titlu mai șmecher, mai comercial în Dilema ca să-mi atrag „mușteriii”, dar astea pot fi iertate, nu-i așa?

Andrei Crăciun: Lumea culturală la zi. Cum e cu lumea asta culturală din țara noastră? Să lăsăm orice speranță noi ce intrăm? Sau dimpotrivă să tragem nădejde că uite, domnule, totuși…

Adina Popescu: Deși vin tot timpul în contact cu ea, indirect, la „Dilema”, adică știu ce se întâmplă, eu sunt cam ruptă de lumea culturală în momentul ăsta și cred că bine fac. Pentru că există găști, ca peste tot de altfel, e normal să fie așa, însă uneori se întâmplă ca găștile să devină agresive sau să vorbească un limbaj al lor pe care eu nu înțeleg și nici nu îmi propun asta. Cred că e bine că se întâmplă multe lucruri „alternative” și e mult entuziasm aici – evenimente nu neapărat valoroase, dar necesare, pentru că ele susțin de fapt lumea asta culturală despre care zici tu, o duc mai departe. Cred în edituri mici, în teatre independente atâta timp cât ele nu au nicio orientare. În oameni care fac film low budget sau zero buget deși știu deja din propria experiență că acel buget e esențial. Nu cred în manifestări culturale cu tentă activistă care scot în față anumite categorii sociale, etnice etc. deși știu că asta e la modă acum. Am prieteni care organizează festivaluri de film de peste 20 de ani cum ar fi cei de la Astra Film Festival și pe care îi admir, cunosc producători care sunt onești și se zbat pentru proiectele lor. Ceea ce îi lipsește cu adevărat acestei Lumi Culturale – la un mod general este în continuare lipsa de repere valorice, a unor evaluări nepărtinitoare și de ce nu? a unui aparat critic. Aparat critic…. cum sună! Îmi vine să-l deșurubez ca să văd ce conține… poate vreo șaibă, vreo piuliță perfectă?

Adina Rosetti (n. 1979, Brăila) este scriitoare și jurnalistă.

A crescut înconjurată de povești și de cărți, avându-i ca povestitori pe bunicii și părinții ei.
A absolvit o facultate de economie, dar pentru a se apropia de pasiunea ei, scrisul, a făcut apoi un curs post-universitar de jurnalism la Universitatea București. A scris articole pentru diverse publicații, printre care Dilema veche și Time Out. A fost patru ani redactor la revista ELLE România.
Debutează în 2010 cu romanul Deadline, urmat în 2015 de volumul de proză scurtă De zece ori pe buze.

A publicat în 2014 cartea pentru copii Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul, cu ilustrații de Cristiana Radu, căreia i-a fost decernat premiul „Cea mai frumoasă carte pentru copii și tineret“, în cadrul galei „Cele mai frumoase cărți din România“. Cartea a fost dramatizată de teatrul pentru copii Momolino și se joacă în București.

Amintirile din copilărie o leagă de lumi speciale, care o apropie de starea potrivită pentru a crea literatură: „Stăteam mult singură în grădina bunicilor și îmi plăcea să mă uit la gâze și la cireșe, deși îmi plăcea și să mă joc pe stradă cu alți copii. Intram într-o lume magică, și asta cred că are legătură cu scrisul.“

„Nu am avut niciodată vreun plan să devin scriitoare pentru copii, dar maternitatea mi-a adus pe neașteptate un dar foarte frumos: literatura pentru copii, pe care am redescoperit-o mai întîi ca cititoare de povești cu voce tare, apoi ca inventatoare la ceas de seară, adormindu-mă prima dată pe mine cu poveștile, înaintea copiilor mei. După prima carte, scrisă inițial ca o joacă și apoi publicată (Domnișoara Poimîine și joaca de-a Timpul), am descoperit că scrisul pentru cei mici e încîntare pură, așa că am de gînd să mă joc în continuare. De cînd petrec atît de mult timp cu copiii, am ajuns să redescopăr nişte lucruri esenţiale, destul de lăsate la o parte în lumea adulţilor: bucuria, curiozitatea, pofta de joacă. Cu ingredientele astea la îndemînă devine ușor să scrii o poveste pentru copii. Apoi, mai este o parte foarte frumoasă: ce se întîmplă cu textul după ce l-ai terminat, felul în care prinde viață prin desenele ilustratorului, devenind o carte – un obiect frumos, tridimensional. De multe ori, descopăr în ilustrații detalii la care nu mă gîndisem, asta și pentru că am avut norocul de a colabora cu niște ilustratori minunați. Și, în final, întîlnirile cu cititorii, mesajele, observațiile lor uimitoare, întrebările lor pline de haz și curiozitate, din care de multe ori se nasc noi idei și povești."

- Adina Rosetti în ancheta coordonată de Ana-Maria Sandu, apărută în „Dilema veche", nr. 896, 10 - 16 iunie 2021 - „La început am crezut că e ușor să scrii pentru copii” 

Despre trilogia Cronicile Domnișoarei Poimâine, scriitoarea povestește:

Sub aparența unei serii de aventuri cu pirați, vrăjitoare și personaje imaginare dintr-un regat magic, trilogia pentru adolescenți „Cronicile Domnișoarei Poimâine” e, de fapt, o poveste despre ce se întâmplă când te joci cu timpul, despre greșelile făcute din rebeliunea tinereții, despre transformări și iertare, despre emoțiile primei îndrăgostiri, despre cum gesturile mici pot schimba lumea. Domnișoara Poimâine a apărut întâi ca personaj într-o carte pentru copii, a crescut împreună cu cititorii ei, iar acum e o adolescenta rebelă, gata să răstoarne ordinea lucrurilor.

În primul volum, Vrăjitoarea Niciodată și alter-ego-ul ei, Doamna NeverNever, întruchipează prototipul șefei cu ambiții de putere camuflate în texte de self-help. Pe o insulă în mijlocul vârtejurilor temporale, departe de familie și prieteni, având drept companie doar muzica, Domnișoara Poimâine visează să schimbe mersul lucrurilor în Regatul Timpului.

În cel de-al doilea, trecutul lui Tempus Întâiul, profețiile lui Ceas Rău și alte amenințări vin asupra familiei nobile din Regatul Timpului. Toți se întreabă unde a dispărut fiul Domnișoarei Poimâine, în timp ce o domniță misterioasă își face apariția dintr-un tărâm care nici măcar nu apare pe hartă – Pădurea Atemporală. Vrăjitoarea Niciodată se întoarce și acum, tot plină de surprize.

Cel de-al treilea volum, „Misterul orașului Lunivineri”, urmărește destinul personajelor trilogiei până la finalul poveștii, urmărind două fire narative: Regatul Timpului, care a fost cuprins de o aparent inexplicabilă epidemie (un virus necunoscut asemănător cu tristețea a paralizat aproape complet viața și pe locuitorii regatului), și Orașul Lunivineri, în care noul conducător a scos în afara legii zilele de sâmbătă și de duminică, obligând copii la activități exclusiv online (școală, joacă, socializare etc), reglementate și monitorizate de un Mare Server controlat chiar de acest conducător, victimă a unei copilării nefericite, controlată de niște părinți ambițioși, dar lipsiți de empatie. Toate aceste teme și multe altele (prietenia, iertarea, alegerea, găsirea unui talent special) se împletesc firesc într-o poveste cu elemente fantastice și suspans, în care copiii se vor regăsi și care îi va pune pe gânduri.

DAN UNGUREANU (1981, Câmpulung Muscel) a început să deseneze la vârsta la care încep toți copiii și nu s-a mai oprit de atunci. A pictat la Facultatea de Arte din Timișoara, a desenat mai apoi într-un studio de animație, unde și-a dat seama că vrea să spună povești prin imagini. În 2010 a desenat pentru prima dată o carte, și iar nu s-a mai oprit.

În 2013 s-a înscris la un masterat în ilustrația de carte la Cambridge School of Art. Și, în timp ce studia arta de a ilustra cărți pentru copii, și-a dat seama că e pregătit să scrie. Așa a apărut Nara and the Island (Nara și insula), carte nominalizată la Medalia Kate Greenaway 2017.

La începutul anului 2016, a făcut prima călătorie în jurul lumii cu pinguinul Apolodor, ilustrând Cartea cu Apolodor, de Gellu Naum, iar în 2017 a avut creioanele pregătite pentru a însemna fiecare pățanie a pinguinului și a prietenilor lui, pentru A doua carte cu Apolodor. Tot în 2017 a publicat Spune‑mi Eli, un roman grafic despre viața în orfelinat, bazat pe biografia Elisabetei Moldovan.

Au urmat ilustrațiile pentru Fram, ursul polar, de Cezar Petrescu, și Micul Prinț, de Antoine de Saint-Exupéry, apoi Apolododecameronul sau Cartea albă cu Apolodor, de Florin Bican și Iepurele de catifea, de Margery Williams.

Cea mai recentă carte ilustrată de Dan Ungureanu este Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor, care deschide colecția Apolodor Explorator.

Bilyana Velikova s-a născut și a crescut în orașul bulgăresc Ruse, pe malul Dunării. În 2017 a absolvit programul de master Comunicații vizuale la Universitatea Națională de Arte din București. Lucrează în domeniul designului grafic și al ilustrației. Își găsește inspirația în imaginația copiilor, lumea poveștilor și călătoriile peste mări și țări. Printre cărțile ilustrate de ea se numără 8 povestiri de pe Calea Moșilor de Adina Popescu și Timm Thaler sau râsul vândut de James Krüss.