Ingeborg Bachmann (1926-1973), fiica unui austriac, membru NSDAP, se eliberează încă din adolescenţă de universul patern dominat de nazism şi de război, devenind conştientă de ceea ce însemna în Austria „să te vezi cu evreul". Întâlnirea cu un tânăr intelectual evreu care se refugiase din Austria în Anglia îi întăreşte dorinţa de a studia filosofia, ajungând la Viena şi intrând în legătură cu instituţiile literare. În septembrie 1947, îl întâlneşte pe Hans Weigel, un cunoscut scriitor şi susţinător al literaturii, cu care începe o relaţie foarte liberă, care continuă şi după ce-l întâlneşte pe Paul Celan, în mai 1948. Timp de patru ani, trăieşte împreună cu Max Frisch, la Zürich, apoi la Roma. După despărţirea de Frisch, se confruntă cu serioase probleme psihice, fiind internată în mai multe clinici.
În urma unui incendiu grav petrecut într-o noapte, Ingeborg Bachmann se stinge din viaţă într-o clinică din Roma la 17 octombrie 1973.
