Eugen Ionescu (1909-1994), devenit după plecarea în Franţa Eugène Ionesco, este, fără îndoială, unul dintre cele mai cunoscute nume ale teatrului absurd. Volumul de versuri prin care şi-a făcut debutul, Elegii pentru fiinţe mici, a fost urmat de Nu!, colecţia de eseuri premiată la vremea apariţiei în care şi-a exersat gustul pentru critică, luându-i la bani mărunţi pe scriitori ca Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi şi Camil Petrescu. Prima piesă de teatru, Cântăreaţa cheală, în care Ionesco relua o piesă scrisă în limba română, Englezeşte fără profesor, a fost reprezentată în 1950. A urmat o perioadă în care autorul publica, anual, câte o piesă nouă, consolidându-şi numele în istoria teatrului absurd: Lecţia (1951), Scaunele (1952), Victimele datoriei (1953), Amadeu (1954), Jacque sau supunerea (1955) ş.a.m.d. În 1966, Setea şi foamea a fost reprezentat pe scena Comediei Franceze, spectacol urmat de Regele moare. Recunoaşterea dobândită i-a fost consolidată în 1970, când Ionesco a fost ales membru al Academiei Franceze. Printre volumele sale de eseuri, se numără: Note despre teatrul de avangardă (1962), Jurnal în fărâme (1967), Descoperiri (1969), Căutarea intermitentă (1988).
